Visez cu ochii deschisi...la sperante,vacanta,munca,la cuvinte nerostite,gesturi inabusite,lacrimi revarsate...la viata mea...la cartea pe care o citesc,la persoanajele ei, si am certitudinea ca nu vreau sa merg acasa,nu vreau sa ajung din nou in fata calculatorului ca singurul mod de refugiu,de amagire,de a nu mai fi singura...continui sa raman in metropolitana cu gandul la centrul orasului si continui sa citesc absorbita de fiecare pagina,de fiecare intamplare,oftez,zambesc si ma intristez,traiesc odata cu personajele mele...traiesc intr-o Venezie a secolului al-XIV-lea imbracata intr-o rochie lunga si alergand cu teama pe strazile inguste si intortocheate,labirintul constiintei mele,al sufletului ranit si revindecat...unde as putea citi linistita? in Piazza del Duomo? prea multa lume,prea mult zgomot,prea multa agitatie pentru gandurile si personajele mele...soarele inca isi mai arata fata fierbinte si trec cu repeziciune prin Galerii,nu vad pe nimeni,nu aud nimic si trec mai departe cu gandul la mine,la cartea mea...ajung si ma nelinistesc,nu vad nici un loc unde mi-as putea continua lectura, apoi vad un loc ce se elibereaza pe o banca,ma asez timid si incep sa citesc...oamnenii se aseaza,pleaca si vin,altii si altii,eu continui sa citesc;banca de piatra are atata caldura acumulata incat o simt fierbinte si dupa un timp simt urme de transpiratie siroind pe spate,dar continui sa citesc...ma intrerupe brusc o mogaldeata care se intinde spre cartea mea,ridic privirea si intalnesc doi ochi rotunzi si mari pe un chip bucalat,angelic,are parul blond si cret si-si intinde amandoua manutele spre mine,dornica parca sa-mi fure lumea,sa-mi ataraga atentia...pentru o secunda mi-o imaginez pe EA si ii intind mana,imi zambeste si alearga grabita sa prinda un porumbel,ii aud chicotelile pline de fericire,de inocenta, dar vreau sa continui sa citesc,nu vreau sa incep sa plang rapusa de amintiri...
Piazza della Scala...citesc despre vremurile culturale ale unei Venetii de mult apuse,la Milano...cat de ciudat si de minunat este sentimentul...timpul trece fara sa-mi dau seama,oamenii,soarele...Realizez insa ca am obosit,ma dor ochii iar ochelarii devin neputinciosi,creierul meu nu mai reuseste sa mearga mai departe,ma horatasc sa plec,oricum nu reusesc sa mai citesc un cuvant dar sa mai inteleg o fraza...patrund din nou in Galerii si-mi ridic privirea, ma cuprinde o stare de euforie si de fericire,vad atintite asupra mea ochii statuilor inaltate pe peretii Galeriei,ochi de femei,barbati,au parul lung,iar ele isi dezvaluie silueta si sanii,formeaza un culoar care se termina cu o cupola imensa de sticla si cu picturile anotimpurilor in cele patru puncte cardinale,si-mi dau seama ca traiesc istorie,ca pasesc intr-un alt timp,in alte vremuri...apoi timpul se opreste,...prietenul si dusmanul meu timpul,doar el imortalizat in toate fotografiile mele,ca si cum mi-as dori sa-l opresc,sa-l conduc...cat de naiva sunt,parca as avea varsta copilariei...ma bucur de zgomot,de lume,de cei care trec pe langa mine fiecare cu povestea lui,cu nelinistile,preocuparile,cu lumi diferite...
Patru baieti incep sa cante la instrumentele lor,au trei viori si un acordeon si canta Dumnezeieste muzica clasica,aud rasunand acordurile lui Vivaldi si ma opresc sa-i ascult,isi castiga existenta asa cum stiu mai bine,asa cum i-a inzestrat Dumnezeu,imi dau seama ca nu au facut nicio scoala speciala de muzica, nu au mai mult de 16 ani si stiu ca sunt romani,i-am auzit odata cand am trecut pe langa ei,...intr-o zi cand incercau sa imparta intre ei ceva de mancare...si am vazut lumea care ii asculta cu admiratie,iar recunostinta lor era cele cateva monede aruncate in cutia uneia dintre viori...ce viata...ce traire...
Mi-am purtat personajele in gand pana acasa si am spus: Iti multumesc pentru tot ceea ce faci pentru mine!!! Sunt o femeie norocoasa si fericita in tristetea si singuratatea mea!
