Ochii oglinda sufletului?

Sunt oare ochii,asa cum se spune, oglinda sufletului? reflecta ei oare marile tristeti interioare?infinitele fericiri?...cautarile de fiece moment?...
Nu stiu...insa aud aproape in fiecare zi ca am niste ochi minunati,rotunzi si care exprima in cele mai clare forme ceva ce vine din interiorul meu...stiu ca ochii mei exprima fericirea maxima atunci cand se intampla si tristetile si supararile chinuitoare atunci cand pun stapanire pe corpul meu firav si pe caracterul meu puternic...si mai stiu ca ei nu au mintit niciodata,au fost mereu ca o carte deschisa spre sufletul meu, pacat ca au fost putini cei care au reusit sa le inteleaga taina...sau poate ca au inteles prea bine mesajul care l-au transmis si atunci de teama au fugit,speriati de ceea ce au descoperit...si vreau sa cred ca frmusetea sperie,ca sinceritatea si puritatea nu sunt pentru toata lumea...
Poate ochii mei sunt asa de minunati din cauza izvoarelor de lacrimi,a pasiunii cu care traiesc fiecare moment,a regretelor ca as fi putut face mai mult,a luptei mele continue cu timpul si vremurile,a locurilor minunate pe care le-au vazut,a dragostei pe care o port celor din jur cunoscuti/necunoscuti,pasageri ai cartii mele, numite VIATA...
OCHI mei sunt o fotografie...a sufletului meu spre Dumnezeu.

De ce iubirile dor? de ce lacrimile ard?

Oare lacrimile unui barbat sunt mai putenice decat cele ale unei femei? am avut mereu aceasta indoiala...sunt ei oare mai puternici? atunci cand plang oare lacrimile lor au acelasi gust?sarat,amar,chinuitor...oare pentru ca plang mai rar inseamna ca si suferinta este mai puternica?...cate intrebari pentru aceleasi lacrimi...atunci cand am crezut ca nu mai pot face suferintei chinuitoare am inceput sa plang, atunci cand barbatul pe care-l iubeam pleca de langa mine spunandu-mi cu nonsalanta ca vrea o alta viata din care eu nu fac parte,am inceput sa plang...cand parintii mei au divortat pentru ca nu se mai intelegeau,mi-am luat toata vina si am inceput sa plang amarnic...cand nu am intrat de prima oara la Universitate am inceput sa plang ca si cum ar fi venit sfarsitul lumii...la fiecare nunta sau botez mi-au dat lacrimile...la fiece film mai romantic sau mai surprinzator am plans...o mare de lacrimi, un ocean de fericire si suferinta...
Si cand ma gandesc ca la inceput,cand eram un bebelas,plansul era doar pentru a le atrage atentia celorlalti ca aveam nevoie de ceva,ca-mi era foame,sete sau aveam dureri, poate ca si acum mai mult sau mai putin este tot un semnal,pacat ca acum nu prea mai intereseaza pe nimeni.Atunci mama era cea care cu grija ei stergea toate lacrimile, acum saraca nici ea nu le mai poate sterge, poate le are si ea pe ale ei si nu i le sterge nimeni...cel putin atunci cand suntem bebelusi un lucru este sigur:lacrimile unei fetite sunt aceleasi ca si cele ale unui baietel...apoi cine mai stie, fiecare cu suferintele si fericirile lui, fiecare cu o lacrima uneori la vedere alteori pe furis sa nu le vada nimeni...de rusine,de ambitie,de tarie de caracter sau poate din orgoliu...