Vino la mine!

...timpul se indreapta cu pasi repezi spre viitor,uneori am impresia ca mult prea repede,imi da senzatia ca nu mai fac intr-o zi tot ceea ce mi-as dori...in jurnalul meu de acasa incep sa scriu si las frazele neteminate,filele albe,parca nu a-si mai avea timp,parca mi-ar fugi inspiratia...desi garsoniera mea este singurul loc in care ma regasesc,in care ma simt bine,am ajuns totusi sa strig catre el,un necunoscut...Vino la mine!...vreau sa ma indragostesc,vreau sa iubesc si sa fiu iubita in acelasi timp,la extrem,vreau sa simt ca traiesc din nou,vreau sa ies din monotonia care s-a asezat peste viata mea...
Niciodata nu am fost inconjurata de prieteni pentru ca sunt rari cei adevarati si de cate ori am incercat sa-mi fac,toti s-au dovedit ca-si urmareau doar interesul...vreau un grup cu care sa facem nebuniile varstei,sa simt ca viata nu trece pe langa mine ci prin mine...
Ascult Cd-ul cu muzica de dragoste al unei colege si-mi aduc aminte de I,cel langa care am simtit ca traiesc,si desi am suferit am fost si fericita,pentru ca am iubit la extrem...nu-mi pare rau...
...Vino la mine!,lasa-ma sa te iubesc,sa-ti daruiesc fiecare clipa a existentei mele,sa zburam spre infinitele culori ale curcubeului fericirii si inlantuiti sa ramanem pana la ultima suflare...
...Sunt ca o cetate greu de cucerit,si totusi imi doresc un locuitor,unul care sa ma faca mai frumoasa,sa aiba grija sa nu ajung in ruina....

Nemultumiri

...tot timpul exista...niciodata nu putem sa fim pe deplin multumiti...si cu toate astea a trecut ceva timp de cand nu mi-am mai gasit linistea interioara...
Weekend-ul care tocmai a trecut am fost la o nunta...doua persoane trecute peste 40 ani au hotarat sa-si uneasca din nou destinele,fiecare avusesera familie si copii,copii care acum au la randul lor copii...si ma gandeam cat curaj si cata hotarare...desi pentru mine ar fi timpul sa-mi intemeiez o famile (timpul pe care altii il vad firesc),nu as putea face asta,cel putin nu sunt inca pregatita pentru asta...O veste care m-a tulburat din nou :o fosta colega de facultate este insarcinata...si din nou acel mare apel si mare semn de intrebare..unde se grabesc?...apoi ma ganedesc ca fiecare stie ce este mai bine pentru el...si din nou raspunsul pentru mine...eu n-as putea sa fac asta,unii ar numi-o egoism,eu spun doar ca nu sunt pregatita,nu asi avea rabdarea necesara pentru asta.
La nunta,dupa obiceiurile noastre,cand i-a dat voalul din cap miresei pentru a-i pune baticul de femeie maritata,trebuie ca voalul sa fie pus pe capul unei tinere nemaritate,intamplarea a facut sa fiu singura nemaritata..asa ca m-am trezit cu voalul de mireasa pe cap...l-am simtit ca o povara,desi este foarte usor,il simteam ca si cum ar fi avut cateva kilograme...am mai primit si buchetul miresei cu urarile de rigoare :sa fie intr-un ceas bun,anul asta sa-l dai pe al ta mai departe...prostii...mie imi venea sa urlu si daca n-ar fi fost atat de multa lume a-si fi fugit cat ma tineau picioarele...urasc chestia asta...
...si uite asa ....nemultumirile vin din singuratate,din cauza serviciului(care nu-mi pune calitatile in valoare,care nu-mi permite sa ma afirm) care desi este relativ bine platit nu-mi implineste sufletul,imi doresc sa-l schimb...si am sa o fac...imi spun in fiecare zi ca trebuie sa schimb ceva...