Un scenariu!

Alice Nastase scria:
"Tot mai multi oamenii nu-si mai respecta cuvantul, dar o fac sub pretexte dintre cele mai diverse. Eu urmaresc cu atentie reactiile mele si ale celor din jur, incercand sa inteleg de ce, uneori, e mai simplu sa infofolesti un adevar intr-o mie de scuze decat sa faci ce ai promis...Insa eu cred ca oamenii care izbutesc in viata sunt cei care se tin de cuvant. Vad la cei buni si eficienti ca nu-si iau vorba inapoi niciodata sau, atunci cand o fac, pentru ca nu intotdeauna poti realiza exact ce ti-ai propus, anunta din timp si restabilesc termenii unei noi promisiuni. Iar eu ma educ, in fiecare zi, sa invat sa spun Nu inainte de-a promite ceva ce voi dori apoi sa nu fi planuit niciodata in viata. Si sa devin mai atenta cu propriul meu cuvant, mai mandra de el, mai nobila in felul in care il folosesc si il daruiesc. Pentru ca e tot ce am mai de pret" si de aici...
Ma intreb oare cat vor mai folosi barbatii ca si vesnica scuza atunci cand nu vor sa spuna adevarul celebra replica "stii am nevoie de timp pentru ceea ce se intampla acum intre noi,sunt putin confuz deoarece am discutat si m-am revazut cu fosta mea prietena care ma vrea inapoi in viata ei"?? Cat vor mai continua sa nu-si respecte cuvantul si promisiunile facute la inceput atunci cand incercau sa te aduca in patul lor,cum ca sunt persoana cea mai potrivita,ca au suferit,ca ei sunt diferiti de toti ceilalti pe care i-ai avut inaintea lor? Cand vor deveni suficient de responsabili incat sa spuna adevarul?
Am ajuns sa-i admir (daca poate exista admiratie in asta) pe barbatii care te intreaba "verde-n fata" daca nu vrei sa te culci cu ei pentru ca momentan nu vor altceva, ca nu vor obligatii sau dureri de cap,ca vor doar o noapte sau doua dupa care sa sa simta bine si sa nu-si mai aminteasca nimic altceva,ca nu vor sa-si aminteasca nici macar numele tau ci sa ramai doar o "tipa buna" in povestirile lor la o bere in fata amicilor.Atunci in fata acestei intrebari poti reactiona onesta,vezi realitatea si poti decide daca accepti sau nu varianta propusa de el.Te poti infuria si reactiona ca o fiara sau poti accepta linistita propunerea pentru ca si tu ai nevoie de momente de descarcare. Nu te poti plange si nici suferi de situatie dupa acceptul tau, pentru ca ai stiut de la bun inceput unde vor duce strazile,care va fi finalul. Este ca un film pe care il vezi doar pentru frumusetea actorului si a scenelor pentru ca o prietena ti l-a povestit deja.
Am ajuns sa-i urasc pe cei care folosesc toate tertipurile existente,inventate si reinventate pentru a te aduce in patul lor.Cand te fac sa crezi ca ar putea face parte din vaiat ta,ca ei sunt cei care iti vor restabili increderea in partea masculina,ca sunt blanzi,buni si diferiti de predecesorii lor care ti-au sfasiat inima,ca pot sterge cu un zambet,un buchet de flori si o fraza citita prin cine stie ce revista masculina la rubrica "Cum sa cuceresti o femeie" sau auzita prin cine stie ce film vazut din obligatie cu alta,urmele grele ale trecutului. Nu mai vreau scenarii de film ieftine in viata mea! pentru asta inchiriez un DVD la finalul caruia pot plange linistita doar pentru ca am un suflet sensibil si nu pentru ca cineva s-a gandit sa-mi ruineze echilibrul,sentimentele,viata...

Viata nu este un joc pe computer...

Astazi dimineata am facut tot ritualul de dupa trezire,m-am impodobit cu ultimele detalii,adica bijuteriile,si m-am indreptat cu sufletul ranit de ultimul mesaj primit pe telefonul mobil, spre serviciu. Soarele straluceste puternic ca intr-o zi minunata de vara, desi afara inca este frig dupa ploaia rece de ieri,si ar trebui sa ma bucur,sa fiu fericita. Dar nu sunt! Nu-mi amintesc cum am ajuns la serviciu,si nici daca pe drum mi-a scapat vreo lacrima in coltul ochilor sau s-a rostogolit direct pe obraji pana in suflet...

"Incercat-am sa inteleg de unde vin lacrimile.Si m-am oprit la sfinti.Sa fie ei responsabili de stralucirea lor amara?Cine ar sti?Se pare insa ca lacrimile sint urmele lor.Nu prin sfinti au intrat ele in lume;dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului.As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamint...Toate apuca,pe cai necunoscute noua,in sus.Numai durerea precede lacrimile.Sfintii n-au facut altceva decit sa le reabiliteze." Emil Cioran - Lacrimi si sfinti

Si ca un semn am uitat ceasul acasa!vesnicul meu prieten si dusman,instrumentul de masura al nelinistilor mele interioare,a chinurilor permanente. Daca imi lipseste?probabil...obisunita este grea,este ca atunci cand te inveti cu raul si-l astepti sa se intample,il stii acolo iar lipsa lui te dezorienteaza,pentru ca nu stii daca ai sa fii fericit,daca ai sa ai nevoie...si pentru prima data la simpla intrebare "Ma scuzati mi-ati putea spune cat este ora?" as da un raspuns deziluzionant pentru cel care intreaba "Nu stiu,nu am ceas". De obicei renunt la el in mod intentionat atunci cand plec in vacanta,cand nu vreau sa ma preseze,cand nu vreau sa-l stiu prezent in viata mea,cand sunt fericita chiar daca sunt singura, cand vreau sa cred ca asa nu trece sau trece mai incet,pentru a putea prelungi beatitudinea,ca atunci cand sarutandu-l pe cel iubit se opreste si nu mai ticaie suparator Tic,Tac,tic,tac. Dar astazi odata cu tristetea mea l-am uitat pur si simplu,nu mi-am amintit de el...dar stiu ca din pacate el isi aminteste de mine chiar daca l-am uitat pe etajera din baie...si ca sa privesc cruda realitate,recunosc:am uitat instrumentul de masura,nu si de EL...

Unii nu au invatat inca ca viata nu este un joc pe computer,nu poti pune "pauza",face "stop" si apoi sa reiei jocul de la ultimul "Save" pe care l-ai facut, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum in toata perioada care a trecut timpul a incremenit. Si ma intreb daca vor intelege vreodata ca nu au niciun drept sa se joace cu vietile altora...ca se pot juca cu ale lor dar fara sa-i raneasca pe cei din jur!!!

A story...about something

Ma agat mereu de cate o persoana pe care vreau sa o fac fericita si sper cu toate fortele mele ca va reusi sa ma faca si ea fericita,sa ma iubeasca,sa ma adore,sa se comporte cu mine asa cum vad in jurul meu la cunostinte,sau poate cum cei care fac filme pun pe ecrane povesti fascinante de dragoste...din pacate de fiecare data povestile mele se termina trist,mult prea repede pentru a-mi hrani sufletul lipsit de fericire sau mult prea tarziu cand sufar ca si cum lumea ar inceta sa mai existe. Daca ar trebui sa definesc acest prea devreme sau prea tarziu stiu ca nu as fi capabila,pentru ca lupta mea continua cu timpul ma face din ce in ce mai irationala.
Privesc cu ochii scosi din orbite si cu o speranta care ma ucide in interior,telefonul mobil pentru a descoperi un ultim mesaj,o ultima farama de fericire...stau si cersesc un semn de la celalalt capat cu speranta ratacita ca cineva se gandeste inca la mine...ma lupt cu toate fortele mele launtrice pentru a invinge aceasta dorinta de face din nou eu primul pas,ma lupt cu ultimul strop de orgoliu,de mandrie,de vanitate...dar oare nu sunt toate acestea cele care ne ucid,care ne fac sa nu mai fim oameni,sa comitem pacate imense???care ne fac sa uitam cum este sa-ti ceri iertare?...M-am obisnuit sa privesc dezamagirile ca pe o normalitate şi puţinele, iluzoriile clipe fericite, ca pe nişte miracole.
Am ajuns sa cred ca norocul ma ocoleşte cu o constanţă tenace şi ca fiecare zi apusă mai imi smulge câte o bucată de suflet.Si, cu o inimă beteagă, dar pulsând uneori absurd a speranţă, sunt forţata să privesc spre înainte, să mearg alături de cei răsfăţaţi de soartă, să-mi târasc neputinţa şi disperarea laolaltă cu fericirile, împlinirile şi veselia, uneori crudă, a celor din jur. Nimic pe lume nu e mai frustrant şi mai dureros decât să te chirceşti sub întrebarea “De ce nu mă iubeşte?”.Dar răspunsul nici nu mai contează, pentru că toată durerea lumii s-a adunat, întreagă, într-o sfâşietoare şi obsesivă întrebare....

In ziua de Florii...

m-am gatit ca de mare Sarbatoare,asa ca atunci cand eram copil si bunica ne imbraca cu cele mai frumoase haine...si am placat la biserica.Cu sufletul incercat de indoieli,de intrebari fara raspuns,de lucruri marunte mi-am purtat pasii grabiti spre slujba de Florii...am gasit biserica romaneasca din M.cu usile larg deschisa si plina de oameni.Ar fi trebuit sa stau afara caci loc inauntru nu mai era,dar imi simteam sufletul prea incarcat ca sa nu intru in casa Domnului,asa ca m-am strecurat usor printre oameni si am intrat sa-mi inalt sufletul...am cantat,m-am rugat si m-am descarcat plangand..cand am aprins si ultima lumanare am stiut ca eram mai linistita...m-am intors acasa cu o ramura de maslin sfintita de Parinte si m-am bucurat de soarele minunat care mi-a incalzit trupul si sufletul...m-am plimbat si mi-am amintit cat sunt de norocoasa ca sunt sanatoasa,cu mintea lucida,ca nu am uitat sa zambesc,sa traiesc,sa sufar,sa sper...La multi ani dragi flori!

Un buchet mare de flori...

care sa-mi umple sufletul cu toata fericirea lunii Martie, cu toata caldura razelor de soare, cu tot ceea ce inseamna primavara, iar eu am uitat...o magie de culori,nuante si zambete...un trandafir,un crin,floarea soarelui si multe alte floricele minunate marunte.In mijlocul lor troneaza o mini jucarie de plus si un biletel "fie ca acest buchet sa te umple de dragalasanie\dulceata"...este cel mai frumos dar pe care l-am primit in ultima vreme, cel mai mare buchet de flori pe care l-am primit vreodata...dar eu as vrea ca dragostea noastra sa devina asa de mare...

Praga...un oras de poveste

am descoperit Praga intr-o zi de inceput de Martie, ar fi trebuit sa fie ca o floare de primavara,insa era gri si invaluita in fulgi de nea,albi,mari,pufosi...era atat de frig incat ne-au inghetat picioarele si nasul...ne-am incalzit insa mainile cu un pahar de vin fiert de culoarea sangelui si mirosind profund a scortisoara, plimbandu-ne de-a lungul Vltavei pentru a trece peste podul timpului (Podul Carol un simbol ce uneste doua cartiere istorice: Orasul Vechi si Cartierul Mic)dornici sa calatorim cu mintea in marele trecut istoric...si deci desi timpul nu a fost aliatul nostru, m-am indragostit de acest oras minunat,m-am indragostit de farmecul lui,de aerul lui plin de istorie si viata...si mi-am promis ca am sa ma intorc odata cu razele soarelui,cu o vreme mai calda,mai primitoare...cu mai multa dragoste in sufletele noastre incercate de vremuri si timpuri,de oameni si de Dumnezeu!!!

M-as simti implinita sufleteste...

...daca as putea as lua toate lacrimile de tristete,de singuratate care stau sa cada din ochii Mamei mele si le-as transforma in zambete,in clipe minunate...in fericire. Din pacate tot ceea ce pot face este sa-i dau motive sa fie mandra de mine,sa incerc sa-i aduc impliniri sufletesti pentru ca nu-i patez numele,sa o fac sa zambeasca din cand in cand chiar daca am si eu apasarile mele...de multe ori nu reusesc sa-mi stapanesc manifestarile,sa nu-mi revars nemultumirile si tristetile asupra ei, si pentru asta imi cer iertare...
Sunt cu constiinta impacata ca sursa lacrimilor ei nu este comportamentul meu si totusi nu pot sa nu sufar vazand cat este de nefericita,cum nu are norocul sa intalneasca o persoana care sa o iubeasca,sa-i incalzeasca sufletul,sa nasca pasiuni inaltatoare,sa-i alunge clipele de singuratate,sa-i aduca numai lacrimi de fericire,sa poata fi si femeie nu doar mama,prietena,...

Cand la capatul unui drum te mai asteapta inca,..o prietena!

Cand nelinistile pun stapanire pe sufletul tau, cand simti ca totul este impotriva ta,cand ratacesti haotic pe strazi fara sa-ti aduci aminte pe unde ai calcat ultima oara, cand tot ceea ce-ti oferea satisfactii nu-ti mai ofera nici macar un zambet, cand persoanele in care ai crezut cel mai mult te-au tradat, cand cel pe care-l iubeai pana la ultima suflare a plecat sa-si gaseasca fericirea in bratele altei femei,pentru ca ale tale erau prea obosite…sau cine stie...cand a comunica cu Dumnezeu nu-ti mai linisteste noptile si visurile…incerci sa iei o gura de oxigen,incerci sa tragi puternic aer in piept,sa-ti iei un moment de liniste,de izolar...
...eu am plecat spre prietena mea de-o viata, sa ne amintim de vremurile dulci ale copilariei, cand ne doream sa fim mari, sa fim femei, cand 15 ani si o zi erau deja 16, cand inca nu descoperisem apasarile timpurilor, cand orele 04 ale diminetii nu lasau amprente asupra chipului si trupului nostru pentru ca reuseam sa ne trezim la 06 si sa mergem la munca, sa dam o mana de ajutor parintilor\bunicilor la munca campului, cand nici un pom nu era prea inalt ca sa nu fie catarat, cand nu mai conta cu ce ne incaltam atata timp cand alergam cu viteza, cand fardurile erau produse interzise iar rujul tinea prea putin pentru ca uitam ca este pe buze, cand nicio apa nu era prea rece sau prea adanca, cand niciun animal nu era prea murdar ca sa nu fie mangaiat, cand mancam fara probleme de microbi orice fruct luat direct de pe jos, cand stelele pareau atat de aproape incat parca le atingeam cu mana, cand nu aveam telefoane mobile si totusi stiam mai multe una despre cealalta, cand inca mai scriam scrisori si asteptam raspunsuri, cand inca mai plecam cu cortul si ni se parea cea mai luxoasa calatorie...cand prietenia era lucrul cel mai important din lume...
...si le-am retrait pe toate la o cafea,la un ceai sau poate au fost mai multe caci nu-mi amintesc cum au zburat orele...si am trait si altele, prezente, actuale, care ne macina, care ne-au schimbat, si am vrut sa ni le povestim cu foc, cu patima, cu speranta ca impartasite vor disparea, vor deveni mai usoare, mai putin apasatoare...si poate ca ne-am incarcat bateriile, pentru viitor, pentru orele, zilele, saptamanile in care vom fi din nou singure impotriva lumii, sau lumea impotriva noastra, sau noi incercand sa ne integram in aceasta lume...draga prietena mi-a fost atat de bine cu tine...ITI MULTUMESC, II multumesc ca existi in viata mea!!!

Un ghiocel...un Martisor...este 1 Martie!!!

Astazi este 1 Martie! si-mi doresc din toata inima sa primesc si eu un martisor...dar nu va veni,pentru ca tara in care-mi rataceste corpul nu are aceasta traditie...raman deci nostalgica cu gandul la zilele copilariei cand asteptam cu nerabdare sa port fericita in piept martisoarele de diferite forme si culori primite de la colegii de scoala,de la prieteni sau de la tatal meu...eram atat de fericita si de mandra,si le agatam pe toate ca sa arate cat de mult sunt iubita si apreciata,si-mi facea placere cand seara le dadeam jos si le agatam pe bluza care urma sa o port a doua zi...adoram acel snur rosu-alb impletit cu atata fericire...si stiam sa rad din tot sufletul...si-mi alegeam "Baba" cu toata speranta ca ziua aleasa va fi minunata si anul va fi la fel de minunat ca ziua aceea...dar anul era minunat,si eu nu stiam, pentru ca eram tanara,stiam sa zambesc si sa iubesc,iubeam cu toate simtirile viata...si natura...si primavara!!!
Astazi este 1 MArtie!!!...iar eu nu mai sunt copilul care eram odata...