A story...about something

Ma agat mereu de cate o persoana pe care vreau sa o fac fericita si sper cu toate fortele mele ca va reusi sa ma faca si ea fericita,sa ma iubeasca,sa ma adore,sa se comporte cu mine asa cum vad in jurul meu la cunostinte,sau poate cum cei care fac filme pun pe ecrane povesti fascinante de dragoste...din pacate de fiecare data povestile mele se termina trist,mult prea repede pentru a-mi hrani sufletul lipsit de fericire sau mult prea tarziu cand sufar ca si cum lumea ar inceta sa mai existe. Daca ar trebui sa definesc acest prea devreme sau prea tarziu stiu ca nu as fi capabila,pentru ca lupta mea continua cu timpul ma face din ce in ce mai irationala.
Privesc cu ochii scosi din orbite si cu o speranta care ma ucide in interior,telefonul mobil pentru a descoperi un ultim mesaj,o ultima farama de fericire...stau si cersesc un semn de la celalalt capat cu speranta ratacita ca cineva se gandeste inca la mine...ma lupt cu toate fortele mele launtrice pentru a invinge aceasta dorinta de face din nou eu primul pas,ma lupt cu ultimul strop de orgoliu,de mandrie,de vanitate...dar oare nu sunt toate acestea cele care ne ucid,care ne fac sa nu mai fim oameni,sa comitem pacate imense???care ne fac sa uitam cum este sa-ti ceri iertare?...M-am obisnuit sa privesc dezamagirile ca pe o normalitate şi puţinele, iluzoriile clipe fericite, ca pe nişte miracole.
Am ajuns sa cred ca norocul ma ocoleşte cu o constanţă tenace şi ca fiecare zi apusă mai imi smulge câte o bucată de suflet.Si, cu o inimă beteagă, dar pulsând uneori absurd a speranţă, sunt forţata să privesc spre înainte, să mearg alături de cei răsfăţaţi de soartă, să-mi târasc neputinţa şi disperarea laolaltă cu fericirile, împlinirile şi veselia, uneori crudă, a celor din jur. Nimic pe lume nu e mai frustrant şi mai dureros decât să te chirceşti sub întrebarea “De ce nu mă iubeşte?”.Dar răspunsul nici nu mai contează, pentru că toată durerea lumii s-a adunat, întreagă, într-o sfâşietoare şi obsesivă întrebare....