Stiu oare sa accept fericirea?

imi dau seama in fiecare zi ca ma aflu in fata fericirii si nu stiu sa ma comport, nu stiu cum sa reactionez, sunt stangace ca un copil care abia invata sa mearga, ma fastacesc, ma pierd, rosesc si gresesc...NU STIU sa fiu fericita! nu stiu sa accept si sa apreciez cuvintele frumoase de iubire spuse de barbatul de langa mine, nu stiu sa ma bucur asa cum ar trebui de atentia lui,de zambetul, de mangaierile, de cadoul pe care mi-l ofera in fiecare zi, cadoul numit "fericire"...IUBIREA si FERICIREA la care am visat mereu m-au gasit nepregatita.Dar oare voi fi vreodata pregatita? Am scris mereu despre EL, amantul perfect, iubitul perfect al imaginatiiei mele si i-am facut promisiuni si juraminte, si l-am iubit pana la epuizare, pana la lacrimi! acum este prezent in viata mea si ma gasesc incapabila, si gasesc scuze, si las ca fiecare problema de orice alta natura sa afecteze relatia noastra...ma pierd, ma revolt in neputinta mea, si sufar!
De cand suntem impreuna am incetat sa mai scriu,ca si cum nu stiam sa scriu decat despre suferinta,lacrimi,sa ma plang si sa-mi plang de mila, ca si cum de teama de a scrie ca sunt fericita totul va disparea, ca si cum ar fi un vis frumos din care am sa ma trezesc atunci cand il voi impartasi cu lumea inconjuratoare, ca si cum atunci cand voi recunoaste ca sunt fericita, Ea ar putea disparea...si nu-mi dau seama ca fericirea noastra face parte din lumea inconjuratoare, caci nu ne ascundem, ca ne tinem de mana cu zambete largi, ca suntem fericiti unul langa altul...Sper doar sa nu mai gasesc scuze, sa inventez suferinte,sa ma chiunui din nou, doar pentru ca nu stiu sa fiu si fericita, ca nu am ramas repetenta la acest curs minunat al vietii...

Il bacio by Hayez

"Il bacio (The Kiss) is an 1859 painting by the Italian artist Francesco Hayez.
The painting represents a couple set ideally in the middle age, embraced while they kiss each other. It is one of most passionate and intense representation of a kiss ever in the history of western art. The girl leans backwards, while the man bends his left leg as to support her movements, while contemporarily putting a foot on the step next to him, so that he could run away any moment. The couple, tough being at the center of the painting, is not recognizable, as Hayez wanted the action of the kissing to be at the center of the composition. In the left part of the canvas shadowy forms lurk in the corner so to give an impression of conspiracy and danger."

Ieri seara iesind tarziu de la serviciu si indreptandu-ma spre casa, pe drumul spre metrou am gasit pe jos,cazut poate dintr-o carte, un semn de carte deosebit. Avea reprezentat pe una dintre fatete acasta pictura minunata. Sa fie un semn? ca nu ar trebui sa-mi pierd inca speranta,care da semne de oboseala,ca voi intalni si eu marea iubire? Ca am sa fiu din nou fericita,prinsa in bratele iubitului meu si daruindu-mi un sarut care sa ma faca sa uit de toate clipele singuratatii? sau este doar norocul unei frumoase intamplari, avand in vedere ca nu aveam un semn de carte pentru cartea pe care o citesc acum!?!

Si eu te iubesc pe tine, draga mosului!

"Cheregi Marius: Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu
ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si
renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de
timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu
pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca
lucrurile sa apuce pe alt drum.

La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit,
înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le
alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a
întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti
voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara
rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii
fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si
credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în
foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii,
calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele,
momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati
prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns
batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub
ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si
întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de
pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara
batrani nu exista viitor.

Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai
are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei
sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care
oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un
fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla
vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara
ajutoare de la tarile "prietene".

La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti
Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si
soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.
Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui
Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii
si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait,
nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme
barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc
acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l
munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti
da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei
seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si
plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti
puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi
de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul
îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai
sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de
îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si
pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de
camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii
astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici,
prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti,
botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii
si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se
accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe
jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e
urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia
depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor,
daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se
împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza
de Canada.

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani,
cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau
de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani,
altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe
vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor,
conduse de securistii nostri.

Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare
pentru vii si pentru morti.

Sa traiesti"

Trebuia sa primesc acest e-mail de la o colega de birou ca sa-mi reamintesc in frenezia mea de munca,de viata privata,de lacrimi,de cautare a sufletului pereche in fiecare zi ca mai exista si acele minunate fiinte dragi sufletului meu: BUNICII (carora eu le spun mamaie si tataie)!
Si la o ora tarzie,cand ar fi trebui sa fiu demult acasa si nu la birou am deschis acest e-mail si l-am citit atenta sa nu-mi scape niciun detaliu,iar la sfarsit eram atat de rusinata si vinovata incat am pus mana pe telefon si i-am sunat.Bunicii mei dragi,fericirea copilariei mele...mi-a raspuns bunica care la auzul vocii mele a devenit cea mai fericita persoana din lume,am simtit in glasul ei toata iubirea pe care as putea sa o cer vreodata,si m-am simtit din nou copil,iar sufletul meu a fost fericit pentru cateva minute...si am ascultat-o atenta si cuminte,ca un copil,cum imi povestea despre batranetile lor,despre sanatatea subreda si despre cat este de norocoasa ca-l are pe bunicul...si mi-a curs incet o lacrima.Inainte sa mi-l dea pe bunicul la telefon nu am uitat insa sa-i spun cat de mult o iubesc,ca sa nu uite niciodata,desi mi-a raspuns ca stie si ca-i este dor de mine! Apoi am auzit vocea minunata a lui tataie,un om pe care l-am admirat toata viata,un om drept si bun,un barbat mandru de munca lui care greu isi exprima sentimentele si care se rusineaza si acum cand il sarut cu dragoste de nepoata pe obraji,si in ochii caruia vad atata fericire cand il strang puternic in brate. A facut doua trei glume in modul lui caracteristic despre moarte,despre viata,...despre batranete,ne-a facut sa radem (pe mamaie o auzeam razand in fundal),m-a intrebat ingrijorat ce mai fac,mi-a spus sa am grija de mine pentru ca sunt departe printre straini,mi-a spus ca nu ma mai tine la telefon ca platesc mult(de parca dragostea ar avea pret) si a incheiat cu o alta gluma inainte sa inchid. I-am spus si lui la finalul conversatiei ca-l iubesc mult de tot,ca sa nu uite,si mi-a raspuns asa cum numai el stie sa o faca: "Si eu te iubesc pe tine draga mosului!La revedere dragostea mea!sa fii sanatoasa si multumesc ca ne-ai sunat"(ca si cum a-mi aminti de ei,a-i suna...pentru timpul meu ar trebui sa-mi multumeasca...ei care m-au invatat ce este respectul si carora ar trebui sa le multumesc eu,sarutandu-le mainile in semn de recunostinta).

Se cauta un vinovat?

ajung sa ma intreb daca vinovata pentru trecerile mele bruste de la o stare sufleteasca la alta este primavara sau pur si simplu incep sa ma comport ca o persoana care nu mai judeca normal! Spun asta deoarece ma gasesc tot mai des in situatii in care incep sa plang fara sa ma mai opresc, de parca lumea ar inceta sa mai existe, ca apoi sa am remuscari pentru ca am plans si sa trec la o stare de suprema fericire ca si cum as fi inteles sensul tuturor lucrurilor, ca si cum nimeni si nimic nu m-ar mai putea face sa sufar!...ufff

Si totusi ce mirare ca esti,ce intamplare ca sunt!

Oare as vedea lumea cu alti ochi daca ai fii langa mine in carne si oase?daca ai cobori din imaginatia mea si am strabate drumuri cunoscute si necunoscute impreuna?fericiti ca intr-un dans spre si dinspre Centrul Pamantului spre centrul lumii noastre?am fii mai buni impreuna?mai dornici de viata?am construi viitorul nostru ca si cum toata fericirea si intelepciunea ar fi inauntrul nostru?l-am descoperi oare pe Dumnezeu intr-un alt mod?ne-am ruga oare in fiecare seara impreuna la Dumnezeul nostru si am multumi pentru ca ne putem tine de mana cu atata dragoste?ar avea oare mancarea un alt gust si culorile ar fi oare mai aprinse?...poate ca da...nu stiu sa raspund la aceste intrebari,dar te pastrez in inima mea,ca si cum tu ai fii mereu acolo,si stiu ca intr-o zi ai sa vii sa-mi arati lumea cu alti ochi...prin ochii tai,prin ochii nostrii!!!

"Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplariï ca sunt" Nicu Alifantis

Vremea lalelelor!

cat de minunata este vremea lalelelor!iubesc aceste flori pentru ca sunt fragile,pline de culoare,delicate,pline de viata si de lumina...mi-as dori sa fiu o lalea,sa fiu daruita din dragoste si sa fiu primita cu dragoste,sa fiu tinuta in mainile unei femei minunate cu suflet mare,sa ma hranesc cu razele soarelui,cu multa apa si cu dragostea care ar mai putea exista in cel mai ascuns colt al inimi lumii!
As fi o lalea rosie ca sa traiesc cu pasiune,sa isc dorinta de viata,de bucurie...si apoi mi-as dori sa fiu o lalea galbena plina de gelozie in mijlocul unui camp de lalele rosii...iar mai apoi mi-as dori sa fiu o lalea alba,pura, ca o rochie de mireasa in mijlocul unui mare buchet de lalele galbene...dar poate ca cel mai mult mi-as dori sa fiu o lalea violet, pentru ca violetul este o culoare a masurii,construita din rosu si albastru in proportii identice,din luciditate si actiune cugetata,echilibrul dintre pamant si cer,simturi si spirit,patima si intelepciune.Pentru ca violetul este opusul verdelui,iar eu intr-o primavara vreau sa fiu trecerea autumnala de la viata la moarte,vreau sa fiu o taina,un mister al reincarnarii,al transformarii...intr-o oaza de speranta!
Pe monumentele simbolice ale Evului Mediu,Isus Hristos poarta un vesmant violet in timpul patimilor,adica atunci cand si-a asumat deplin incarnarea,cand,in momentul implinirii sacrificiului,uneste total in El Omul,fiu al pamantului,pe care il va rescumpara cu Duhul ceresc,nemuritor,in care se va intoarce.
Pentru ca violetul este culoarea supunerii si ascultarii...iar eu ca o lalea timida vreau sa ma supun frumusetii primaverii si bucuriei,dragostei si sperantei!

Un scenariu!

Alice Nastase scria:
"Tot mai multi oamenii nu-si mai respecta cuvantul, dar o fac sub pretexte dintre cele mai diverse. Eu urmaresc cu atentie reactiile mele si ale celor din jur, incercand sa inteleg de ce, uneori, e mai simplu sa infofolesti un adevar intr-o mie de scuze decat sa faci ce ai promis...Insa eu cred ca oamenii care izbutesc in viata sunt cei care se tin de cuvant. Vad la cei buni si eficienti ca nu-si iau vorba inapoi niciodata sau, atunci cand o fac, pentru ca nu intotdeauna poti realiza exact ce ti-ai propus, anunta din timp si restabilesc termenii unei noi promisiuni. Iar eu ma educ, in fiecare zi, sa invat sa spun Nu inainte de-a promite ceva ce voi dori apoi sa nu fi planuit niciodata in viata. Si sa devin mai atenta cu propriul meu cuvant, mai mandra de el, mai nobila in felul in care il folosesc si il daruiesc. Pentru ca e tot ce am mai de pret" si de aici...
Ma intreb oare cat vor mai folosi barbatii ca si vesnica scuza atunci cand nu vor sa spuna adevarul celebra replica "stii am nevoie de timp pentru ceea ce se intampla acum intre noi,sunt putin confuz deoarece am discutat si m-am revazut cu fosta mea prietena care ma vrea inapoi in viata ei"?? Cat vor mai continua sa nu-si respecte cuvantul si promisiunile facute la inceput atunci cand incercau sa te aduca in patul lor,cum ca sunt persoana cea mai potrivita,ca au suferit,ca ei sunt diferiti de toti ceilalti pe care i-ai avut inaintea lor? Cand vor deveni suficient de responsabili incat sa spuna adevarul?
Am ajuns sa-i admir (daca poate exista admiratie in asta) pe barbatii care te intreaba "verde-n fata" daca nu vrei sa te culci cu ei pentru ca momentan nu vor altceva, ca nu vor obligatii sau dureri de cap,ca vor doar o noapte sau doua dupa care sa sa simta bine si sa nu-si mai aminteasca nimic altceva,ca nu vor sa-si aminteasca nici macar numele tau ci sa ramai doar o "tipa buna" in povestirile lor la o bere in fata amicilor.Atunci in fata acestei intrebari poti reactiona onesta,vezi realitatea si poti decide daca accepti sau nu varianta propusa de el.Te poti infuria si reactiona ca o fiara sau poti accepta linistita propunerea pentru ca si tu ai nevoie de momente de descarcare. Nu te poti plange si nici suferi de situatie dupa acceptul tau, pentru ca ai stiut de la bun inceput unde vor duce strazile,care va fi finalul. Este ca un film pe care il vezi doar pentru frumusetea actorului si a scenelor pentru ca o prietena ti l-a povestit deja.
Am ajuns sa-i urasc pe cei care folosesc toate tertipurile existente,inventate si reinventate pentru a te aduce in patul lor.Cand te fac sa crezi ca ar putea face parte din vaiat ta,ca ei sunt cei care iti vor restabili increderea in partea masculina,ca sunt blanzi,buni si diferiti de predecesorii lor care ti-au sfasiat inima,ca pot sterge cu un zambet,un buchet de flori si o fraza citita prin cine stie ce revista masculina la rubrica "Cum sa cuceresti o femeie" sau auzita prin cine stie ce film vazut din obligatie cu alta,urmele grele ale trecutului. Nu mai vreau scenarii de film ieftine in viata mea! pentru asta inchiriez un DVD la finalul caruia pot plange linistita doar pentru ca am un suflet sensibil si nu pentru ca cineva s-a gandit sa-mi ruineze echilibrul,sentimentele,viata...

Viata nu este un joc pe computer...

Astazi dimineata am facut tot ritualul de dupa trezire,m-am impodobit cu ultimele detalii,adica bijuteriile,si m-am indreptat cu sufletul ranit de ultimul mesaj primit pe telefonul mobil, spre serviciu. Soarele straluceste puternic ca intr-o zi minunata de vara, desi afara inca este frig dupa ploaia rece de ieri,si ar trebui sa ma bucur,sa fiu fericita. Dar nu sunt! Nu-mi amintesc cum am ajuns la serviciu,si nici daca pe drum mi-a scapat vreo lacrima in coltul ochilor sau s-a rostogolit direct pe obraji pana in suflet...

"Incercat-am sa inteleg de unde vin lacrimile.Si m-am oprit la sfinti.Sa fie ei responsabili de stralucirea lor amara?Cine ar sti?Se pare insa ca lacrimile sint urmele lor.Nu prin sfinti au intrat ele in lume;dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului.As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamint...Toate apuca,pe cai necunoscute noua,in sus.Numai durerea precede lacrimile.Sfintii n-au facut altceva decit sa le reabiliteze." Emil Cioran - Lacrimi si sfinti

Si ca un semn am uitat ceasul acasa!vesnicul meu prieten si dusman,instrumentul de masura al nelinistilor mele interioare,a chinurilor permanente. Daca imi lipseste?probabil...obisunita este grea,este ca atunci cand te inveti cu raul si-l astepti sa se intample,il stii acolo iar lipsa lui te dezorienteaza,pentru ca nu stii daca ai sa fii fericit,daca ai sa ai nevoie...si pentru prima data la simpla intrebare "Ma scuzati mi-ati putea spune cat este ora?" as da un raspuns deziluzionant pentru cel care intreaba "Nu stiu,nu am ceas". De obicei renunt la el in mod intentionat atunci cand plec in vacanta,cand nu vreau sa ma preseze,cand nu vreau sa-l stiu prezent in viata mea,cand sunt fericita chiar daca sunt singura, cand vreau sa cred ca asa nu trece sau trece mai incet,pentru a putea prelungi beatitudinea,ca atunci cand sarutandu-l pe cel iubit se opreste si nu mai ticaie suparator Tic,Tac,tic,tac. Dar astazi odata cu tristetea mea l-am uitat pur si simplu,nu mi-am amintit de el...dar stiu ca din pacate el isi aminteste de mine chiar daca l-am uitat pe etajera din baie...si ca sa privesc cruda realitate,recunosc:am uitat instrumentul de masura,nu si de EL...

Unii nu au invatat inca ca viata nu este un joc pe computer,nu poti pune "pauza",face "stop" si apoi sa reiei jocul de la ultimul "Save" pe care l-ai facut, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum in toata perioada care a trecut timpul a incremenit. Si ma intreb daca vor intelege vreodata ca nu au niciun drept sa se joace cu vietile altora...ca se pot juca cu ale lor dar fara sa-i raneasca pe cei din jur!!!

A story...about something

Ma agat mereu de cate o persoana pe care vreau sa o fac fericita si sper cu toate fortele mele ca va reusi sa ma faca si ea fericita,sa ma iubeasca,sa ma adore,sa se comporte cu mine asa cum vad in jurul meu la cunostinte,sau poate cum cei care fac filme pun pe ecrane povesti fascinante de dragoste...din pacate de fiecare data povestile mele se termina trist,mult prea repede pentru a-mi hrani sufletul lipsit de fericire sau mult prea tarziu cand sufar ca si cum lumea ar inceta sa mai existe. Daca ar trebui sa definesc acest prea devreme sau prea tarziu stiu ca nu as fi capabila,pentru ca lupta mea continua cu timpul ma face din ce in ce mai irationala.
Privesc cu ochii scosi din orbite si cu o speranta care ma ucide in interior,telefonul mobil pentru a descoperi un ultim mesaj,o ultima farama de fericire...stau si cersesc un semn de la celalalt capat cu speranta ratacita ca cineva se gandeste inca la mine...ma lupt cu toate fortele mele launtrice pentru a invinge aceasta dorinta de face din nou eu primul pas,ma lupt cu ultimul strop de orgoliu,de mandrie,de vanitate...dar oare nu sunt toate acestea cele care ne ucid,care ne fac sa nu mai fim oameni,sa comitem pacate imense???care ne fac sa uitam cum este sa-ti ceri iertare?...M-am obisnuit sa privesc dezamagirile ca pe o normalitate şi puţinele, iluzoriile clipe fericite, ca pe nişte miracole.
Am ajuns sa cred ca norocul ma ocoleşte cu o constanţă tenace şi ca fiecare zi apusă mai imi smulge câte o bucată de suflet.Si, cu o inimă beteagă, dar pulsând uneori absurd a speranţă, sunt forţata să privesc spre înainte, să mearg alături de cei răsfăţaţi de soartă, să-mi târasc neputinţa şi disperarea laolaltă cu fericirile, împlinirile şi veselia, uneori crudă, a celor din jur. Nimic pe lume nu e mai frustrant şi mai dureros decât să te chirceşti sub întrebarea “De ce nu mă iubeşte?”.Dar răspunsul nici nu mai contează, pentru că toată durerea lumii s-a adunat, întreagă, într-o sfâşietoare şi obsesivă întrebare....

In ziua de Florii...

m-am gatit ca de mare Sarbatoare,asa ca atunci cand eram copil si bunica ne imbraca cu cele mai frumoase haine...si am placat la biserica.Cu sufletul incercat de indoieli,de intrebari fara raspuns,de lucruri marunte mi-am purtat pasii grabiti spre slujba de Florii...am gasit biserica romaneasca din M.cu usile larg deschisa si plina de oameni.Ar fi trebuit sa stau afara caci loc inauntru nu mai era,dar imi simteam sufletul prea incarcat ca sa nu intru in casa Domnului,asa ca m-am strecurat usor printre oameni si am intrat sa-mi inalt sufletul...am cantat,m-am rugat si m-am descarcat plangand..cand am aprins si ultima lumanare am stiut ca eram mai linistita...m-am intors acasa cu o ramura de maslin sfintita de Parinte si m-am bucurat de soarele minunat care mi-a incalzit trupul si sufletul...m-am plimbat si mi-am amintit cat sunt de norocoasa ca sunt sanatoasa,cu mintea lucida,ca nu am uitat sa zambesc,sa traiesc,sa sufar,sa sper...La multi ani dragi flori!

Un buchet mare de flori...

care sa-mi umple sufletul cu toata fericirea lunii Martie, cu toata caldura razelor de soare, cu tot ceea ce inseamna primavara, iar eu am uitat...o magie de culori,nuante si zambete...un trandafir,un crin,floarea soarelui si multe alte floricele minunate marunte.In mijlocul lor troneaza o mini jucarie de plus si un biletel "fie ca acest buchet sa te umple de dragalasanie\dulceata"...este cel mai frumos dar pe care l-am primit in ultima vreme, cel mai mare buchet de flori pe care l-am primit vreodata...dar eu as vrea ca dragostea noastra sa devina asa de mare...

Praga...un oras de poveste

am descoperit Praga intr-o zi de inceput de Martie, ar fi trebuit sa fie ca o floare de primavara,insa era gri si invaluita in fulgi de nea,albi,mari,pufosi...era atat de frig incat ne-au inghetat picioarele si nasul...ne-am incalzit insa mainile cu un pahar de vin fiert de culoarea sangelui si mirosind profund a scortisoara, plimbandu-ne de-a lungul Vltavei pentru a trece peste podul timpului (Podul Carol un simbol ce uneste doua cartiere istorice: Orasul Vechi si Cartierul Mic)dornici sa calatorim cu mintea in marele trecut istoric...si deci desi timpul nu a fost aliatul nostru, m-am indragostit de acest oras minunat,m-am indragostit de farmecul lui,de aerul lui plin de istorie si viata...si mi-am promis ca am sa ma intorc odata cu razele soarelui,cu o vreme mai calda,mai primitoare...cu mai multa dragoste in sufletele noastre incercate de vremuri si timpuri,de oameni si de Dumnezeu!!!

M-as simti implinita sufleteste...

...daca as putea as lua toate lacrimile de tristete,de singuratate care stau sa cada din ochii Mamei mele si le-as transforma in zambete,in clipe minunate...in fericire. Din pacate tot ceea ce pot face este sa-i dau motive sa fie mandra de mine,sa incerc sa-i aduc impliniri sufletesti pentru ca nu-i patez numele,sa o fac sa zambeasca din cand in cand chiar daca am si eu apasarile mele...de multe ori nu reusesc sa-mi stapanesc manifestarile,sa nu-mi revars nemultumirile si tristetile asupra ei, si pentru asta imi cer iertare...
Sunt cu constiinta impacata ca sursa lacrimilor ei nu este comportamentul meu si totusi nu pot sa nu sufar vazand cat este de nefericita,cum nu are norocul sa intalneasca o persoana care sa o iubeasca,sa-i incalzeasca sufletul,sa nasca pasiuni inaltatoare,sa-i alunge clipele de singuratate,sa-i aduca numai lacrimi de fericire,sa poata fi si femeie nu doar mama,prietena,...

Cand la capatul unui drum te mai asteapta inca,..o prietena!

Cand nelinistile pun stapanire pe sufletul tau, cand simti ca totul este impotriva ta,cand ratacesti haotic pe strazi fara sa-ti aduci aminte pe unde ai calcat ultima oara, cand tot ceea ce-ti oferea satisfactii nu-ti mai ofera nici macar un zambet, cand persoanele in care ai crezut cel mai mult te-au tradat, cand cel pe care-l iubeai pana la ultima suflare a plecat sa-si gaseasca fericirea in bratele altei femei,pentru ca ale tale erau prea obosite…sau cine stie...cand a comunica cu Dumnezeu nu-ti mai linisteste noptile si visurile…incerci sa iei o gura de oxigen,incerci sa tragi puternic aer in piept,sa-ti iei un moment de liniste,de izolar...
...eu am plecat spre prietena mea de-o viata, sa ne amintim de vremurile dulci ale copilariei, cand ne doream sa fim mari, sa fim femei, cand 15 ani si o zi erau deja 16, cand inca nu descoperisem apasarile timpurilor, cand orele 04 ale diminetii nu lasau amprente asupra chipului si trupului nostru pentru ca reuseam sa ne trezim la 06 si sa mergem la munca, sa dam o mana de ajutor parintilor\bunicilor la munca campului, cand nici un pom nu era prea inalt ca sa nu fie catarat, cand nu mai conta cu ce ne incaltam atata timp cand alergam cu viteza, cand fardurile erau produse interzise iar rujul tinea prea putin pentru ca uitam ca este pe buze, cand nicio apa nu era prea rece sau prea adanca, cand niciun animal nu era prea murdar ca sa nu fie mangaiat, cand mancam fara probleme de microbi orice fruct luat direct de pe jos, cand stelele pareau atat de aproape incat parca le atingeam cu mana, cand nu aveam telefoane mobile si totusi stiam mai multe una despre cealalta, cand inca mai scriam scrisori si asteptam raspunsuri, cand inca mai plecam cu cortul si ni se parea cea mai luxoasa calatorie...cand prietenia era lucrul cel mai important din lume...
...si le-am retrait pe toate la o cafea,la un ceai sau poate au fost mai multe caci nu-mi amintesc cum au zburat orele...si am trait si altele, prezente, actuale, care ne macina, care ne-au schimbat, si am vrut sa ni le povestim cu foc, cu patima, cu speranta ca impartasite vor disparea, vor deveni mai usoare, mai putin apasatoare...si poate ca ne-am incarcat bateriile, pentru viitor, pentru orele, zilele, saptamanile in care vom fi din nou singure impotriva lumii, sau lumea impotriva noastra, sau noi incercand sa ne integram in aceasta lume...draga prietena mi-a fost atat de bine cu tine...ITI MULTUMESC, II multumesc ca existi in viata mea!!!

Un ghiocel...un Martisor...este 1 Martie!!!

Astazi este 1 Martie! si-mi doresc din toata inima sa primesc si eu un martisor...dar nu va veni,pentru ca tara in care-mi rataceste corpul nu are aceasta traditie...raman deci nostalgica cu gandul la zilele copilariei cand asteptam cu nerabdare sa port fericita in piept martisoarele de diferite forme si culori primite de la colegii de scoala,de la prieteni sau de la tatal meu...eram atat de fericita si de mandra,si le agatam pe toate ca sa arate cat de mult sunt iubita si apreciata,si-mi facea placere cand seara le dadeam jos si le agatam pe bluza care urma sa o port a doua zi...adoram acel snur rosu-alb impletit cu atata fericire...si stiam sa rad din tot sufletul...si-mi alegeam "Baba" cu toata speranta ca ziua aleasa va fi minunata si anul va fi la fel de minunat ca ziua aceea...dar anul era minunat,si eu nu stiam, pentru ca eram tanara,stiam sa zambesc si sa iubesc,iubeam cu toate simtirile viata...si natura...si primavara!!!
Astazi este 1 MArtie!!!...iar eu nu mai sunt copilul care eram odata...

Two dots of light sinking into a well of darkness...

There are no second changes in life,except to feel remorse.
Sometimes we think people are like lottery tickets,that they're there to make our most absurd dreams come true, but what matters isn't what one gives but what one gives up. Destiny is usually just around the corner.Like a thief,a hooker,or a lottery vendor:its three most common personifications.But what destiny does not do is home visits. You have to go for it yourself and the moment you stop to think about whether you love someone,you've already stopped loving that person forever...

Bubu!!!

Uneori ma apuca nostalgiile iar mintea mea incepe sa rataceasca catre momente trecute ale vietii mele...astazi imi lipseste mai mult ca oricand pisica mea minunata, Bubu a mea...am deschis repede fotografiile din telefon ca sa-mi alin dorul de ea,insa nu au facut decat sa-l amplifice...si cand ma gandesc ca inainte sa o intalnesc pe ea in mintea mea era de neconceput sa am un animal in casa, dar de ea m-am indragostit imediat ce am vazut-o,langa cabinetul veterinar al verisoarei mele,mica si neagra si cu un chef nebun de joaca,ca toti puiutii...dar ea spre deosebire de fratii ei avea ceva ce ma atragea...ma gandesc ca asa este si in viata,alaturi de oameni,exista niste forte de atractie pe care nu le putem descrie,care ne unesc,care ne fac sa venim mai aproape unii de ceilalti...si am luat-o acasa,desi treceam printr-o perioada grea,nu aveam serviciu si abia reuseam sa-mi duc existenta,dar a adus atata bucurie in viata mea...imi amintesc cat era de jucausa si plina de viata,de atunci au trecut 5 ani si din pacate nu este langa mine,pentru ca drumurile mele au facut sa ajung departe,pe ea am lasat-o cu fostul meu iubit. El o iubeste la nebunie,o vad din cand in cand si-mi spune ca are caracterul meu,ca-mi seamana mult...si desi nu credeam inainte,animalele iau din caracterul stapanilor lor...imi lipseste mult!!!

Barbatul argumentelor

In urma cu un an pe vremea aceasta iubeam un barbat,ardeam in chinurile inflacarate ale dragostei,incercam sa cuceresc sufletului unui om caruia nici macar nu-i pasa de mine, care-si traia propria suferinta dupa persoana care-l abandonase satula sa-i mai suporte nepasarile si personalitatea-i fulminanta...un paradox stiu, dar oare nu asa este Ea, VIATA,un lung sir de paradoxuri?...Acest barbat caruia pentru orice cerinta trebuia sa-i aduci un argument bine intemeiat si bine exprimat,pentru care numai faptele sale nu cereau nicio explicatie,nicun argument...caci in teoria lui toate erau corecte si concrete...care pentru suferinta lui trada si amagea doua suflete...si am plans si l-am iubit cu fiecare parte a corpului si a sufletului meu...
Vremurile acelea mi le-a reamintit astazi un prieten pe care-l descopeream in aceeasi perioada, si mi-au facut placere unele amintiri dar ma simt de parca ar fi trecut 1000 de ani,au ramas toate in urma ca o istorie la care esti participant si care nu vrei sa se mai intoarca, chiar daca nu regret nimic (pentru ca viata mea mi-am trait-o fara regrete,caci stiu ca am dat tot ceea ce puteam da in acele clipe)imi dau seama ca atat cat am iubit atat de indiferente mi se par toate acum, nu pot spune ca-l urasc pentru ca sufletul meu nu vrea sa cunoasca acest cuvant si pentru ca din fiecare intamplare se trag invataminte, dar pot spune ca acele timpuri imi par atat de indepartate, ca facand parte dintr-o alta viata...Un necunoscut...Cata inocenta,cata naivitate...

Ochii oglinda sufletului?

Sunt oare ochii,asa cum se spune, oglinda sufletului? reflecta ei oare marile tristeti interioare?infinitele fericiri?...cautarile de fiece moment?...
Nu stiu...insa aud aproape in fiecare zi ca am niste ochi minunati,rotunzi si care exprima in cele mai clare forme ceva ce vine din interiorul meu...stiu ca ochii mei exprima fericirea maxima atunci cand se intampla si tristetile si supararile chinuitoare atunci cand pun stapanire pe corpul meu firav si pe caracterul meu puternic...si mai stiu ca ei nu au mintit niciodata,au fost mereu ca o carte deschisa spre sufletul meu, pacat ca au fost putini cei care au reusit sa le inteleaga taina...sau poate ca au inteles prea bine mesajul care l-au transmis si atunci de teama au fugit,speriati de ceea ce au descoperit...si vreau sa cred ca frmusetea sperie,ca sinceritatea si puritatea nu sunt pentru toata lumea...
Poate ochii mei sunt asa de minunati din cauza izvoarelor de lacrimi,a pasiunii cu care traiesc fiecare moment,a regretelor ca as fi putut face mai mult,a luptei mele continue cu timpul si vremurile,a locurilor minunate pe care le-au vazut,a dragostei pe care o port celor din jur cunoscuti/necunoscuti,pasageri ai cartii mele, numite VIATA...
OCHI mei sunt o fotografie...a sufletului meu spre Dumnezeu.

De ce iubirile dor? de ce lacrimile ard?

Oare lacrimile unui barbat sunt mai putenice decat cele ale unei femei? am avut mereu aceasta indoiala...sunt ei oare mai puternici? atunci cand plang oare lacrimile lor au acelasi gust?sarat,amar,chinuitor...oare pentru ca plang mai rar inseamna ca si suferinta este mai puternica?...cate intrebari pentru aceleasi lacrimi...atunci cand am crezut ca nu mai pot face suferintei chinuitoare am inceput sa plang, atunci cand barbatul pe care-l iubeam pleca de langa mine spunandu-mi cu nonsalanta ca vrea o alta viata din care eu nu fac parte,am inceput sa plang...cand parintii mei au divortat pentru ca nu se mai intelegeau,mi-am luat toata vina si am inceput sa plang amarnic...cand nu am intrat de prima oara la Universitate am inceput sa plang ca si cum ar fi venit sfarsitul lumii...la fiecare nunta sau botez mi-au dat lacrimile...la fiece film mai romantic sau mai surprinzator am plans...o mare de lacrimi, un ocean de fericire si suferinta...
Si cand ma gandesc ca la inceput,cand eram un bebelas,plansul era doar pentru a le atrage atentia celorlalti ca aveam nevoie de ceva,ca-mi era foame,sete sau aveam dureri, poate ca si acum mai mult sau mai putin este tot un semnal,pacat ca acum nu prea mai intereseaza pe nimeni.Atunci mama era cea care cu grija ei stergea toate lacrimile, acum saraca nici ea nu le mai poate sterge, poate le are si ea pe ale ei si nu i le sterge nimeni...cel putin atunci cand suntem bebelusi un lucru este sigur:lacrimile unei fetite sunt aceleasi ca si cele ale unui baietel...apoi cine mai stie, fiecare cu suferintele si fericirile lui, fiecare cu o lacrima uneori la vedere alteori pe furis sa nu le vada nimeni...de rusine,de ambitie,de tarie de caracter sau poate din orgoliu...